Pentru versiunea aristotelică a raționalității, cunoașterea nu țintește la închidere și completare, la întregirea unei descrieri autentice a lumii. Filosoful grec nu îmbrățișează credința modernă că limba-cunoaștere poate reda cu o precizie absolută realitatea cosmică, socială și psihică și că o poate interpreta în plenitudinea profunzimii sale.

Practică sa teoretică se bazează pe convingerea că indeterminabilul există exact ca atare, că orice determinare rațională a cunoașterii lasă un rest nedeterminat și nelalțional, că necesitatea și întâmplarea se împletesc, că sufletul rămâne întotdeauna altceva decât ceea ce clarificarea rațională delimitează ca suflet.

În filosofia lui Aristotel apare teoria critică rațională a cunoașterii sale; nucleul criteriilor acesteia nu este sintactic, ci social-politic. Raționalitatea este în principal capacitatea de a comunica sensul afirmației, de a funcționa aceasta ca un discurs comun.

Cunoașterea poate fi adevărată doar retrospectiv, ca un fapt social de răspuns al formulărilor abstracte la experiența receptoarelor. Astfel, teoria aristotelică a sufletului rămâne rațional științifică, fără a enviesa precizia absolută a unei construcții inteligențiale, fără a fi constrânsă de principii axiomate insurmontabile, fără a vâna coerența internă a unui sistem autoîncurajător.

Aristotel relativizează construcțiile închise și interpretările mecaniste; subminează apofatic orice certitudini impuse de învățătura sa, refuză să substituie adevărul lucrurilor cu formularea acestuia.

Nu consideră demonstrația logică ca fiind metoda exclusivă de producere a cunoașterii; o integrează în acea acțiune cognitivă care activează întreaga existență umană îndărsată în lume și societate. Această cunoaștere concretă este într-adevăr cunoaștere existențială. Raționalismul apofatic al lui Aristotel converge spre antipozii raționalismului: simplu, în viață.