Experiența migrațiilor masive ale populației a fost crucială pentru statele naționale care au rezultat din destrămarea celor trei mari imperii continentale, în special în Balcani. „Scurta” perioadă interbelică greacă (1922-1940) a fost marcată de eforturile de omogenizare a unei populații etnic și cultural heterogene, precum și de încercările de reforme contradictorii.

Combinând abordările cercetătorilor din diferite domenii, puncte de plecare și perspective, studiile din acest volum investighează fluiditatea care caracteriza acea epocă, inclusiv apartenențele de clasă, intervențiile politice și identitățile ideologice. Mai precis, ele examinează politicile de formare a spațiului prin arterele, nodurile și locurile de memorie, subordonarea zonei rurale legitimității naționale, formarea de noi subiecte sociale și politice și eforturile de integrare a refugiaților ca procese de adaptare a statului în contextul internațional.

Firele pe care le desfășurăm ne permit astfel să identificăm specificitățile și asemănările perioadei interbelice atât în raport cu alte perioade ale istoriei grecești, cât și în legătură cu evoluțiile internaționale contemporane. Într-o epocă în care teoriile „conflictului civilizațiilor” și viziunile esentialiste ale fenomenelor sociale tind să identifice trecutul cu o succesiune eternă de aniversări în afara istoriei, aceste studii subliniază importanța istoriei sociale pentru o înțelegere a trecutului bazată pe cel concret.