Pentru grecii antici, Timpul era considerat ciclic și, prin urmare, Istoria se repetă, așa cum se petrece procesul Natural (altfel, nu ar fi avut sens nici scrierea de către Tucidides a „Istoriei” sale ca „proprietate veșnică”).

Așadar, Profeția în Grecia antică (de la Homer până în Epoca Romană) consta în înțelegerea poziției prezentului în roata eternă și ciclică a Ființei. Recunoscând în ce punct al Ciclului ne aflăm, cineva putea prezice viitorul. Acest lucru a făcut în Iliada Hector când a „profețit” într-un moment neașteptat Distrugerea Troiei („se va întâmpla ziua”, Z 448), la fel a procedat și Eschil cu Profeția sa despre Căderea lui Zeus („Întemnițatul” 907).

Însă pentru Biblie, Timpul este Linier și Istoria urmează un Parcurs liniar cu Început și Sfârșit. În mod special atunci când creștinii au considerat Învierea lui Hristos drept Centrul - Scopul Istoriei, întreaga Perioadă de după Înviere a fost considerată ca Zilele de pe urmă, unde fiecare eveniment este un SEMN care preanunță Sfârșitul, adică Profeția Finalului Evenimentului de Apocalipsă.

În această lumină, întreaga Istorie umană, migratoare, constituie o Profeție cu manifestarea finală a Zilelor de pe urmă, Apariția Anticristului. Pentru creștini, Profeția nu este Cunoașterea roții ciclice a Ființei, așa cum era pentru greci, ci Cunoașterea SEMNELOR și TIMPILOR (Luca 12,56). În orice caz, atât pentru greci cât și pentru Biblie, profetul nu este un prezicător care prezice viitorul, ci PURTĂTORUL unui Dumnezeu.