„Marea „răsturnare” a lui Nietzsche în filosofie constă în radicalitatea subordonării științei în fața tragediei, în orizontul termenilor dimensiunii adevărului.
Este primul gânditor al istoriei post-tragice care înțelege esența ierarhiei ce guvernează auto-cunoașterea umană în domeniul relației dintre tragedie și știință. Pentru el, creația, sub egida spirituală a tragediei, este superioară din punct de vedere valoric și meritocratic față de știința care funcționează sub egida metafizicii.
În opera sa de căutare și așezare a adevărului, creatorul tragic îl precede din toate perspectivele pe științificul metafizic, atâta timp cât adevărul nu este un concept accesibil și constructibil algoritmic, precum cel al științei matematice.
Dacă și atâta timp cât înțelepciunea sentimentului precede înșelăciunea rațiunii în modul în care Ahile, prin natura sa, îl precede pe Ulise în grandioasa explicație homerică a termenilor prezenței umane în cosmos, atunci lucrurile sunt, într-un fel, de la bun început clare în ceea ce privește ierarhia finală a termenilor semnificației lor.
Nietzsche se îndreaptă cu pasiune și furie către dimensiunea reală a adevărului, care s-a distins relativ repede prin combinația excepționalei sale rațiuni și a intensității sentimentul său. Pentru el, toată istoria occidentală este produsul unei abateri inimaginabile ca mărime și semnificație, care a condus treptat și inevitabil la cel mai mare nihilism posibil, prin cele mai bune intenții posibile.
