Epoca noastră a moștenit o grea tradiție a negării: a lui Dumnezeu, a Naturii, a Inegalității. Odată, cineva putea să nege pe Dumnezeu în numele oamenilor, natura în numele spiritului, societatea de clasă în numele egalității. Putea să nege toate acestea, fiecare moleculă a existenței, străduindu-se să scurteze venirea celui care încă nu sosise. Iar acest „încă”… a inspirat jertfa și a justificat crima.

Dacă însă așteptările lipsesc, ce rămâne? Deoarece istoria nu protejează, să găsim o cale în haos. Și aici începe munca afirmației. O muncă grea. Pentru că pe ce se va baza oboseala pentru a murmura un „da”?

Stoicul, creștinul, fiecare în modul său, respecta „a îmbrățișa ceea ce se întâmplă”. Epictet, Spinoza, Pascal suportă pentru că există un Univers sau un Dumnezeu. Chiar și negatorul Nietzsche proclamă amor fati așteptând superomul, iar Marx „suportă” capitalismul pentru că în cele din urmă va facilita comunismul. Astăzi, în numele cui ar fi acceptabil prezentul?

[Fragment din textul de pe coperta a patra a ediției]