Opera, în perioada anilor 1920 în Germania, era spectacolul urban prin excelență. Cel mai hipnotizant sau alienant, așa cum spunea Brecht, „care, cu ariile sale pompoase, decorurile încărcate și temele dramatice, combinate cu muzica, era exact ceea ce trebuia pentru o reprezentare distorsionată a realității”. Scopul lui Brecht era, prin parodia operei, să realizeze o răsturnare a funcției teatrului urban de la un spectacol „gastro-roman” la unul epic-didactic.

Această nouă operă, în loc să reprezinte pur și simplu, prevedea ridiculizarea valorilor morale ale burghezului și demistificarea celui mai testat și preferat purtător de divertisment – opera. „Opera de cinci parale”, scria Brecht în acea perioadă, „este ceva de genul unei lecții despre viață, așa cum spectatorul vrea să o vadă pe scenă. Dar pentru că el vede și câteva lucruri pe care nu ar dori să le vadă, adică dorințele sale, care nu doar că se vor realiza dar vor deveni și obiect de critică, va fi în măsură, cel puțin teoretic, să recunoască în teatru un rol nou...” – acela de a trezi și a aduce în încurcătură publicul urban confortabil.