Eseul lui Baudelaire despre râs (1855) a fost conceput cu un deceniu mai devreme și face parte dintr-un studiu mai amplu despre caricatură, care nu a fost niciodată finalizat. Ca orice opinie structurată despre râs, este combinată cu o teorie a comicului.

Râsului răzbunător, rău și diabolic i se opune râsul poetic, zâmbetul serafic al inocenței. Râsul obișnuit, de origine diabolică, marcat de rău, este semnul căderii din fericirea paradisiacă. Omul, convins de superioritatea sa față de celălalt, se bucură de slăbiciunile semenului său, mușcă și pedepsește prin râsul său. De aceea Înțeleptul nu râde, nu este atins de vulgaritatea râsului.

Aici Baudelaire nu acționează doar ca artist, ci și ca moralist. Ridicând râsul la sfera mai largă a comicului, distinge comicul obișnuit, dual, exemplificator, și comicul absolut, unitar și inocent al înaltei estetici. Comicul își are rădăcina în cel care râde și nu în obiectul râsului, iar pentru ca comic să existe trebuie să fie prezente două ființe: excepție face artistul înalt, care este dual, permanent divizat, fiind în același timp el însuși și celălalt, pe care îl poate lua în derâdere.

Acest comic absolut, grotescul, se regăsește mai puțin în tradiția rațională, carteziană franceză și mai mult în țările spleen-ului. Exemple excelente oferă pantomima engleză sau narațiunile fantastice ale germanului Hoffmann. Aici dimensiunea morală și culpabilizarea dispar în fața râsului absolut, binevoitor, care se apropie mai degrabă de zâmbetul copilăresc.