Stăteam încordată, acolo unde îmi indicase cu o mișcare, la marginea fotoliului din piele, greu și rece, în ciuda sezonului, cu cusăturile tocite, având privirea fixată pe ceasul cu cuc care atârna pe peretele din spatele ei. Ceva părea ciudat la el, chiar și pentru ochii mei neexperimentați, dar nu eram în stare să identific ce anume. Ea era semi-întinsă în diagonală în fața mea, pe un șezlong asortat cu fotoliul, într-o poziție care îmi amintea de un tablou renascentist, în timp ce picioarele îi erau acoperite de o păturică tricotată care, odată, cu siguranță, cunoscuse zile mai bune. Nu părea să mă privească, nici măcar o privire nu mi-a aruncat, de fapt, totuși reacția ei mi-a arătat că observa totul.
„Nu a mai bătut de ani de zile…” spuse cu vocea ei fragilă, adâncă, dar atât de blândă, care, fără să vreau, mi-a amintit, dintr-un motiv ciudat, de tălpile catifelate ale unei pisici. „Ultima lui bătaie a fost ca un șuierat de agonie. A ieșit din ascunzătoarea lui, ca de obicei, a scos primele două sunete, deosebit de enervante, ca întotdeauna, din cele cinci pe care trebuia să le emită la acea oră și la al treilea părea să ezite puțin, să-și piardă firul, parcă. La al cincilea ton era deja „mort”, s-a auzit doar un târâit și cucul nostru a tăcut pentru totdeauna, acolo, în afara cuibului său, expus privirilor indiscrete ale tuturor…”
M-am rușinat și am coborât imediat privirea. Nu voiam să par indiscretă, cu siguranță nu în fața unei păsări mecanice care, ani de zile, cu o precizie de secundă și o devotare invidiată, își îndeplinise rolul prestabilit. „Nu am avut inima să-l arunc după asta, chiar dacă nu l-am simpatizat niciodată cât a „trăit””, a continuat ea ignorând roșeața de pe obrajii mei, care apărea neinvitată de fiecare dată când ceva mă tulbura și o detestam mai mult decât aproape orice altceva din mine.