A fost o dimineață de septembrie, cu ceața jucându-se printre zdrențele umane care veneau în grupuri spre Salonic. Împreună cu ei și Andriani. Totul în jurul ei părea un coșmar, un coșmar care, din păcate, devenise realitate. Îngrămădiți unul peste altul, epuizați, flămânzi, murdari, refugiații așteptau de la țara lor – pentru care pierduseră totul – să aibă grijă de ei.
Andriani nu cunoștea pe nimeni în jurul ei. Doar nenorocirea și durerea o făceau să fie alături de acești oameni, care, tăcuți, cu buzele strânse, așteptau fatalist pe chei. Copii cu ochii larg deschiși și înlăcrimați, care sugeau degetul într-o încercare disperată de a simți din nou siguranța vieții lor anterioare, și alții care țineau strâns rochia mamei sau a bunicii lor, bărbați și femei, bătrâne și bătrâni cu privirea încețoșată.
Aceștia erau prietenii ei, cu ei urma să conviețuiască acum. Lăsase totul în urmă și singurul lucru care îi rămăsese erau amintirile. Numai că pe acestea nu voia să le gândească. Și-a amorțit mintea și inima ca să reziste.