Jocul heraclitian al copilului veșnic este o activitate liberă, diferită de evenimentele mentalității de masă, repetată în mod constant, neavând o relație mimetică, ci una transcendentă față de rațiunea cosmică.

Copilul joacă rațiunea și legea lumii. Prin lipsa sa de seriozitate, joacă ceva foarte serios. Cu toate acestea, dintr-o altă perspectivă, copilul joacă cu o seriozitate reverentă, făcând ceea ce face sacru, în cadrul unei adevărate ritualizări.

Această atitudine ambivalentă și echivocă a copilului se dezvăluie în mod direct în reacția ambivalentă a copilului, atunci când forțe interne sau externe, în raport cu jocul, perturbi procesul jocului: copilul uneori râde și alteori își exprimă furia.

Veșnica inocență, în cadrul ritualului jocului său, își desfășoară puterea creativă, imprimând în aceasta adevărul armoniei opușilor, precum și cel al nașterii și al distrugerii. Și aceasta constituie adâncimea poeziei și a artei.

Cu toate acestea, și în acest joc al copilului veșnic, logica și abordarea meta-logică a ordinii cosmice rămân, așa cum a dorit ultima frontieră a Ființei, obscure și ascunse.

[Fragment din textul de prezentare al editorului sau al publicației]