Cum interpreta omul în trecutul îndepărtat bolile infecțioase mortale, cum ar fi lepra, tifosul și holera, și prin ce mijloace le aborda? Cât de veche este percepția comună asupra (auto)jertfei victimei ispășitoare? Care este legătura între pandemia recent experimentată și percepția străveche a țapului ispășitor, colonizarea greacă arhaică și zeul Apollo? Acestea sunt doar câteva dintre cele mai importante întrebări ridicate în lucrarea de față.

Societățile umane, încă din vremurile preistorice, nereușind să înțeleagă cauzele reale pentru care apărea foametea sau epidemiile, atribuiau apariția unor astfel de calamități intervenției forțelor divine, care le trimiteau oamenilor ca pedeapsă și ca mijloc de corectare a comportamentului lor infracțional. Cu scopul de a îmbuna zeul, de a vindeca și de a reveni la normalitate, erau mobilizate ritualuri adecvate și rugăciuni speciale, redactate și executate de vrăjitori-terapeuți, care, datorită pregătirii lor specializate, erau capabili să interpreteze stările de rău și să ofere soluțiile necesare.

În această carte, prin compararea celor mai timpurii surse grecești antice cu diverse texte rituale specializate ale hititilor, luvienilor, huritilor etc., vrăjitori din mileniul trei și doi î.Hr., provenind din bibliotecile regatelor orientale antice, se urmărește evoluția percepției asupra exilului ritualului de purificare (țapului ispășitor) în societățile antice.

O parte din această valoroasă și îndelungată cunoștință a popoarelor din antica Aproape Orient s-a transmis, se pare, fără piedici în lumea Egee și a Greciei continentale în jurul începutului primului mileniu î.Hr. În marele călătorie a miturilor în lumea greacă antică și în Aproape Orient, figura puternicului zeu Apollo a fost scoasă în evidență, și, mai ales cu contribuția esențială a lui Homer, ca zeu vindecător al bolilor infecțioase și protector al colonizării grecești, impregnând decisiv cultura greacă antică.

Imagine copertă: Nikos Masteropoulos.