Termenul "Neoplatonism" a fost creat în secolul al XIX-lea pentru a indica faza finală a platonismului antic, care includea elemente ale filosofiei platonice, misticismului și religiei și a devenit tendința filosofică dominantă până la sfârșitul antichității.
Inspirându-se din școala de gândire a lui Platon, filosofii neoplatoniști s-au găsit la răscrucea dintre două epoci: lumea antică care se estompa și era creștină care se contura.
Neoplatonismul a fost o mișcare filosofică puternică cu concepții religioase, cu elemente interpretative bazate pe filosofia platonica și aristotelică, dar în același timp a introdus o nouă modalitate de gândire, de judecare și de interpretare, dincolo de filosofia existentă.
Filosofii neoplatoniști s-au confruntat adesea cu gândirea creștină, dar au abordat mai mult ca niciodată ideea de "Unu". Scopul filosofiei pentru neoplatoniști este uniunea mistică a sufletului uman cu entitățile superioare, și în special cu Unul. La fel ca pentru Platon și Socrate, filosofia este o modalitate de viață pentru neoplatoniști.
Seria "Introducere în neoplatonism", care include textul antic, traducerea în greacă modernă și comentariul, constă în 7 volume. Mai precis, include:
- Despre zei și lume, fragmente, opere complete - Atticus, Salustius
- Memoriu despre versurile de aur ale lui Pitagora, Despre providență, opere complete - Hierocles
- Exhortare la filosofie, opere complete 2 - Iamblichus
- Despre imagini, Împotriva creștinilor, opere complete 1 - Porphyry
- Despre peștera nimfelor din Odissea, Către Marcella, Introduceri la inteligibil, opere complete 2 - Porphyry
- Enneadele IV, opere complete 4 - Plotinus
- Elementele teologice, opere complete 14 - Proclus
