Iahtul a ancorat în portul Fiumicino. Dublura Doamnei mele încă se afla pe punte. Munca ei era simplă, doar să existe. „Pune-o pe Laura într-o mașină și trimite-o la mine”, am spus când Domenico, care era la Roma, a răspuns la telefon. „Slavă Domnului...” a spus tânărul cu ușurare. „A început să devină insuportabilă”, l-am auzit închizând ușa în urma lui. „Nu știu cât de mult te interesează asta, dar întreba de tine.” „Nu merge cu ea”, am răspuns, ignorându-l. „Ne vedem la Veneția. Odihnește-te.” „Nu vei întreba ce spunea?” Domenico nu renunța. Am perceput o nuanță veselă în vocea lui. „Este ceva interesant?” am întrebat cât de serios am putut, deși în interior eram curios ca un copil despre ce discutau. „Îi este dor de tine.” Această scurtă declarație mi-a strâns stomacul. „Așa cred.” „Asigură-te că pleacă cât mai curând posibil.” Am închis și m-am uitat la mare.
Din nou, această femeie îmi provoca panică. Acest sentiment îmi era complet străin pentru a-l putea identifica și controla. Am îndepărtat fata care se prefăcea a fi Laura, dar i-am ordonat să rămână mereu aproape. Nu aveam idee dacă prezența ei va fi utilă în curând. Potrivit spuselor lui Matos, Flavio cu mâinile rănite s-a întors pe insulă, dar în afară de asta nu s-a întâmplat nimic altceva. Ca și cum incidentul de la Nostro nu ar fi avut loc. Informațiile sumare pe care ni le-a transmis legătura noastră nu m-au mulțumit, așa că am trimis pe ai mei acolo, care confirmau tot ce aflam. La prânz am avut o teleconferință cu oameni din Statele Unite. Trebuia să mă asigur că vor participa la Festivalul de Film de la Veneția. Aveam nevoie de o întâlnire față în față cu ei; comanda pentru următoarea expediție de arme, pe care intenționam să le vând în Orientul Mijlociu, necesita prezența mea.