Dacă putem fi siguri de un lucru în cazul lui T.S. Eliot, acesta nu este decât ambiguitatea sa. Ambiguitatea sau, dacă preferăm, „dualitatea”. Dualitatea teiresiană pe care însuși poetul a ales-o absolut conștient pentru a aduce poezia persoanei sale la măsura universalului, dezvăluind în felul său al ascunderii și ascunzând în felul său al revelației.

În traducerea lui Ioannis Antiokhos, care include lucrările Țara Pustie, Cântecul de Dragoste al lui J. Alfred Prufrock și Oamenii Gol, cititorul va întâlni pe de-o parte o nouă propunere de lectură a acestei părți a operei poetice a lui T.S. Eliot, bazată pe precizia cuvintelor alese pentru a reda în greacă pasaje care au rămas până acum fie întunecate, fie interpretate greșit.

Pe de altă parte, un epilog lung și radical în care traducătorul dezvăluie natura reală a personajelor care defilează în poezii ca într-o Nechustină (și nu sub pământ) pământească. O Nechustină a celor vii și nu a celor morți, precum și o Nechustină a celor morți care au fost condamnați să trăiască.

Într-un „dialog” deschis cu traduceri mai vechi și mai noi, istorice și nu, cu comentarii extinse, note, bibliografie greacă și străină, scopul acestei cărți nu este doar deschiderea unui nou drum de lectură în această solicitantă „Țară” a întregii opere eliotice, ci și o provocare adresată marelui poet însuși, a cărui minte este disecată astăzi, într-un azi în care spirala istorică sincronizează deja secolul XX cu secolul XXI, aducând poate aceeași „secetă” (după cum spunea Giorgos Seferis), aceeași vreme sterpă, aceeași pustietate pe care noi, oamenii prezentului, ar trebui s-o temem, de parcă am auzi o proorocire înfiorătoare.