Nu există o modalitate mai bună de a rezuma amploarea și profunzimea întrebărilor ridicate de Michel Foucault în conferința sa "Ce este un autor?" (1969) decât prin rezumatul pe care l-a oferit el însuși, pentru a evidenția indiferența față de subiectul scrisului ca o condiție necesară pentru înregistrarea criticii ca istoricizare a relațiilor sociale:

1) Numele autorului: abordarea sa ca o descriere definită este imposibilă; nu reușim, de asemenea, să-l tratăm ca un nume propriu obișnuit.

2) Relația de împropriere: autorul nu deține exact nici proprietatea textelor sale, nici responsabilitatea pentru acestea; nu este nici producătorul lor, nici inventatorul lor. Care este natura speech-act-ului care permite să spunem că există o operă?

3) Relația de atribuire: autorul este fără îndoială cel căruia îi putem atribui ceea ce a fost spus și ceea ce a fost scris. Dar atribuirea - chiar și atunci când este vorba de un autor cunoscut - este rezultatul unor procese critice complexe, rareori justificate. Incertitudinea opus-ului.

4) Poziția autorului: poziția autorului în cadrul cărții (utilizarea "transformatorilor", funcțiile prefatelor, similitudinile scriitorului, ale recitatorului, ale auditorului de încredere, ale autorului memoriilor) [...].

(Din prezentarea de pe coperta cărții)