Importanța istorică a lui Cratylus constă în faptul că în paginile sale se încorporează prima încercare filosofică din istoria gândirii occidentale de a aborda în mod filosofic problematicile limbii, iar în mod special de a include într-o lucrare atât abordarea relevantă a lui Platon, cât și învățăturile anterioare ale sofistilor.

În acest dialog nu există nimic care să nu fie ambiguu și - tocmai din acest motiv - contradictoriu. Totuși, din rândurile acestui dialog vie și uimitor de dens și strâns legat, constatăm că întrebările rămân formulate și deschise.

Este o lucrare „serioasă” sau poate ironia socratică, care aici ajunge și depășește limitele acceptabile, ridică seriozitatea intrinsecă a dialogurilor platonice, transformând dialogul filosofic într-o comedie? Îl consideră Platon pe Cratylus atât de „anti-metafizic” cât și, de exemplu, pe Phaidros în a doua parte a sa? Și limba este cu adevărat instrumentul prin care omul se auto-didactează?

Preced oamenii numele esenței lucrurilor sau nu? Ideile sunt apărate de Platon sau sunt combătute? În Cratylus se verifică corectitudinea numelui, se cercetează limba în continuă schimbare și se arată relația dintre limbă și cunoașterea adevărată a lucrurilor.