"Cazurile împrumutului: (Despre faptul că nu trebuie să ne împrumutăm)" fac parte din "Etica" lui Plutarh. Entuziasmul special cu care autorul, de obicei blând și cu tonuri joase, se angajează în a condamna fenomenul împrumutului irațional (din partea debitorilor), precum și lăcomia și brutalitatea creditorilor, îndreptând împotriva lor tot arsenalul său retoric, a condus inițial cercetătorii să conteste paternitatea textului și ulterior să-l considere un exercițiu de retorică juvenilă, percepând flacăra sa ca "juvenilis ardor".

Însă, cercetările recente au demonstrat acum că este o lucrare din perioada matură a lui Plutarh, și anume o discurs scris cel târziu în anul 92 d.Hr., dacă nu chiar mai târziu. Cel mai probabil a fost rostit în Atena, care, la fel ca alte orașe grecești, suferea din cauza consecințelor supraîndatorării față de creditori interni, dar mai ales străini, majoritatea italieni, și față de reprezentanții lor.

Plutarh, cu o mare sensibilitate, evidențiază o problemă extrem de gravă și multidimensională a epocii sale. În același timp, reușește, datorită imediateței, perspicacității psihologice, umorului (uneori negru) și pasiunii sale, să nu lase indiferent nici cititorul din zilele noastre – dimpotrivă.