Dimineața în care l-am zărit pe Tony Gardner stând între turiști, primăvara abia sosise aici, la Veneția. Am încheiat prima noastră săptămână afară, în piață – o mare ușurare, trebuie să recunosc, după atâtea ore de muncă în atmosfera înăbușitoare din spatele cafenelei, împiedicând clienții care voiau să urce scara. În acea dimineață bătea vântul și noua copertină pentru trupă bătea în jurul nostru, dar toți ne simțeam puțin mai revigorați și odihniți, și presupun că această stare era evidentă în modul nostru de a cânta.
Dar iată că vă vorbesc ca și cum aș fi un membru permanent al unei trupe. De fapt, sunt unul dintre „țiganii”, așa cum ne numesc ceilalți muzicieni, unul dintre tipii care umblă prin piață, servind orice orchestră dintre cele trei cafenele care au nevoie de noi. Eu cânt în principal aici, la Caffé Lavena, dar la prânz, când este aglomerat, pot cânta și cu băieții de la Quaddri, să trec pe la Florian, apoi să mă întorc iar în piață, la Lavena. Mă înțeleg bine cu toată lumea – chiar și cu chelnerii – și în orice alt oraș aș avea acum un loc permanent. Dar aici, într-un loc atât de pasionat de tradiție și trecut, totul este dat peste cap. Oriunde altundeva, un chitarist ar fi binevenit. Dar aici? Chitară! Managerii din cafenele stau stânjeniți. Li se pare prea modern, nu le va plăcea turiștilor.
fii primul care lasă un comentariu