Totul era în fața ochilor mei și nu vedeam nimic. Deodată, totul devine înfricoșător de simplu. Aceste cărți pe care nu le-am răsfoit de ani de zile, nu doar că trebuie să le deschid, nu doar că trebuie să le recitesc: trebuie să le permit să mă învețe ceva, să mă educe, de data aceasta în mod serios.
În loc să cedez pesimismului, vreau să învăț să trăiesc. Mă voi vindeca cu filozofia, așa cum făceau strămoșii. Ca să găsesc un sens în fraza care este gravată pe templul lui Apollo: cunoscută pe tine însuți – ce să însemne oare? Ce s-ar întâmpla dacă, din senin, am decide să ne cunoaștem pe noi înșine, așa cum făceau grecii antici? Și dacă, pentru a face asta, ne-am alege ca dascăli pe Parmenides, Epictet și Pirron, Epicur și Diogene? Am putea descoperi că, în esență, școlile antichității nu s-au închis niciodată complet...
Printr-un jurnal de șase săptămâni „filozofice”, fiecare trăită pe baza principiilor unei școli diferite, Ilaria Gaspari ne conduce într-un experiment existențial neobișnuit, uneori extrem de serios și alteori hilar. Vom descoperi cum, ascultând de regulile obscure ale școlii pitagoreice, putem vindeca lenea patologică, în timp ce paradoxurile lui Zenon ne vor lumina anumite contradicții ciudate în modul în care ne-am obișnuit să evaluăm ritmul vieții noastre. Și dacă a fi epicurian nu este atât de plăcut pe cât pare, cinismul ne poate oferi bucurii neașteptate.
