Acest studiu, bazat pe analiza unei multitudini de surse istorice, atât publicate, cât și în principal nepublicate, precum și pe interviuri orale, face parte din cadrul mai larg de cercetare privind rolul politic și intervenționismul militarilor în Grecia în secolul al XX-lea. Perioada 1935-1945 reprezintă un punct de cotitură, deoarece este caracterizată de anularea ultimelor elemente de patriotism iredentist în cadrul armatei grecești. Înfrângerea armatei în Asia Mică în 1922 a transformat iredentismul dintr-un plan guvernamental de război într-o autoamăgire politică, iar lipsa unei mari viziuni patriotice a condus mulți, în special tineri ofițeri, la autonomie politică, chiar și împotriva facțiunilor care până atunci controlau corpul ofițerilor. Această perioadă inaugurează, așadar, o formă de intervenționism care vedea armata nu ca un agent în slujba politicii, ci ca un suveran impersonal și proprietar al funcției politice pentru propriul său cont, o tendință care a persistat până la impunerea dictaturii în 1967. Începutul acestei schimbări, precum și primii săi pași, pot fi plasați în deceniul 1935-1945, când corpul ofițerilor suferă schimbări profunde și ulterior când războiul și conflictele politice grecești ale perioadei răstoarnă datele anterioare, permițând corpului ofițerilor să se reconecteze cu tronul, dar și la radicalizarea politică, precum și la introversiunea și complezența politică a tinerilor ofițeri regali.