Vocea Umanității

Sunt vocea copiilor care s-au pierdut. În vălul veșnic al inexistenței, strigătul mamei răsună tăcut. Visurile acestor copii se zdrobesc în golul morții. Viața lor este doar o amintire înșelătoare în conștiința celor condamnați. Tot ce au iubit și adorat se prăbușește în fața necunoscutului cunoscut. Și tot ce lasă în urmă este o voce nemuritoare. O voce plină de plângeri pentru viața pe care nu au reușit să o trăiască. O voce care ne amintește de cei care au rămas să aștepte cu răbdare propriul lor necunoscut. Pentru noi toți, fericiții muritori. Care, la rândul nostru, vom lăsa propria noastră voce. Pentru toate cele pe care nici noi nu le vom trăi. Și vocea noastră va răsuna veșnic, însoțind vocile strămoșilor noștri. Însoțind vocile celor care vor pleca după noi. Această voce va fi vocea Umanității. Și aceasta nu va dispărea niciodată.

„Pentru trupul uman, când cade cortina asupra muritorității noastre, este încă un nou început spre un sfârșit care nu vine niciodată. Pentru conștiința noastră, moartea este epilogul unei voci care încerca cu naivitate, dar și cu mult curaj, să rămână vie în fața unei despărțiri care o va zdrobi. Din întuneric în lumină și din lumină iarăși în întuneric, un trup uman este un drum. O bulă de săpun cu mâini, picioare și două ochi dulci care privesc nevinovați cerul întunecat punându-și la culcare visurile. Acești doi ochi umani sumarizează Vocea Umanității. Călătoria noastră din locurile inexistenței înapoi la acestea, cu o oprire la stele. Cu o mică pauză în prințatul prafului, astfel încât trupul să învețe că există și conștiința noastră, ca un nou Big Bang, să se nască și apoi să meargă cu recunoștință paralel cu râul timpului până când bula ei de săpun va exploda. Până va înceta să o mai teamă.”