Între reflecția teoretică și explorarea căilor discursului poetic, Zisis Koutionis recitește în Străinii pe Pământul Înflăcărat viața și acțiunea eroilor anterioară ai culturii universale, plasându-i retroactiv, într-un anacronism ipotetic, pe fundalul distrugerii contemporane a mediului.

Propune să îi înțelegem ca subiecți ai căror vieți nomade au generat o amprentă ecologică zero și să îi vedem ca un depozit genealogic de discurs și operă pentru salvarea condiției terestre.

Empedocle și Diogene Cinicul, Iisus Nazariteanul și Don Quijote al lui Cervantes în bazinul Mediteranei, poetul Kobayashi Issa în Japonia și Friedrich Nietzsche în Europa Centrală au dezvoltat cu toții programe de discurs și practici de viață absolut compatibile cu condiția terestră.

Putem vedea viețile lor ca exemple de etică ecologică și sustenabilitate, tocmai pentru că au fost subiecți profund eterogeni și străini de cadrul normelor sociale ale vremii lor, dar și străini de dominația viitorului homo economicus.

Într-un fel de teologie negativă, „distrugerea” devine orizontul escatologic incontrolabil, unde fiecare dintre ei apare ca un profet.

Sunt profeți ai unui Dumnezeu rău, care este omul, și se confruntă cu distrugerea iminentă, cu puțin înainte de sfârșitul lumii umane așa cum o cunoșteam.