„Ca și cum ai scoate luna din orbita ei”: cu această expresie arheologul Edward Daniel Clarke a descris dezgustul grecilor, care priveau terifiați acțiunile englezilor, fiind siguri că mai devreme sau mai târziu sufletul țării grecești se va răzbuna.
Într-un magazin din Paris specializat în echipamente de alpinism, Andrea Marcolonongo a cumpărat un rând de dormit, un sac de dormit și o lanternă. În noaptea următoare, a deschis rândul ei de dormit și a întins sacul de dormit nu la vârful vreunei munte, ci într-o sală pustie a Muzeului Acropolei, din Atena. Andrea a avut, în mai 2022, șansa unică de a petrece acolo o noapte complet singură. Noaptea este ora fantomelor și a reflecțiilor.
Sunt doi umbre care o vor vizita: umbra lordului Elgin, ambasadorul englez care a comis furtul sculpturilor Parthenonului la începutul secolului 19, trimițându-le la Londra în cutii, și umbra unui om pierdut recent, născut într-un sătuc modest din Italia, tatăl ei. Dar golurile din sălile Muzeului Acropolei, adăugările albe din ipsos în locul sculpturilor care au fost îndepărtate acum două secole, răsună alături de golurile din care suntem făcuți noi înșine: vinovăția și rușinea, atunci când într-o zi recunoaștem firul care ne leagă de părintele pe care l-am considerat îndepărtat și de care voiam să ne eliberăm.
„Era o seară dulce de primăvară și fotografia neașteptată a durat zece minute. Andrea avea să rămână acolo toată noaptea singură, însoțită de statui, cu un caiet și un creion și un mic rând de dormit în caz că voia să doarmă. În cele din urmă, Morfeu nu s-a arătat decât în zori, iar Andrea a dormit o oră pierdută în gândurile ei, după ce s-a scufundat întâi în scrierile ei și s-a conectat cu impozantul și copleșitorul timp al locului pe care i l-a oferit muzeul.
[...] Văzând de la distanță silueta lui Marcolonongo pierzându-se în fața exponatelor străvechi, m-am gândit că în acea noapte va trăi cel mai semnificativ pelerinaj al vieții sale.” Nikos Aliagas, Kathimerini
„O elegie pentru Grecia, de-a lungul unei întregi nopți, pe care Marcolonongo a avut privilegiul să o petreacă la Muzeul Acropolei. [...] Singură printre acei pereți de sticlă care inevitabil îți îndreaptă privirea spre stânca sacră și cel mai strălucitor templu al ei. Singură cu gândurile ei melancolice despre o Grecie care de secole se privează de o moștenire culturală, în timp ce Vestul o însușea cu ambele mâini. [...] Această narațiune este un act de dragoste al Marcolonongo pentru Grecia. Și confesiunea ei extrem de personală pentru tot ceea ce ea, ca și noi toți, am luat de la Grecia și de la greci, fără a răspunde vreodată.” Cinzia Dal Maso, La Repubblica
