Moderna Persefona, în Lacrima Persefonei, poartă pe umeri seva vechiului mit și își amintește de răpirea zeiței în timp ce culegea flori în fâneața sărată, împreună cu nimfele Oceanide.

Ca o preoteasă îmbrăcată în mir, cântă natura, se închină pământului înflorit și mării minunate, laudă innocencea nepătată și tăcerea plină de sunet, slăvește frumusețea primală și memoria vigurosă.

Uneori se îmbracă în mantia focului și plânge pentru nimicul sacru și lumea degradării, jeluind pentru rămășițele arse, distrugerea ecologică, rana globală și sufletul gol al omului efemer, cufundat în trecător.

Tre exemple poetice, Persefona, Odiseu Asteris și Antigona, se mișcă circular în fața ochilor cititorului și, dialogând, compun lacrima amară a lumii și naturii.

Persefona plânge pământul ars, Antigona carnea arsă și Odiseu Asteris memoria arsă.

Persefona critică roata tiraniei negre, Antigona suferințele Istoriei, iar Odiseu Asteris vânătoarea uitării.

Persefona laudă mama pământ plină de coroane, Antigona mama dispărutului și Odiseu Asteris mama inocenței și la final se împletesc reciproc.

În trei scări de focalizare, lucrarea tratează în mod evocativ o dialectică a existenței într-o structură spiralată de evoluție.