Mişcare inutilă (?)
A coborât din clădirea mare de sticlă și a ieșit pe ușa mică de la margine. A simțit imediat vântul înghețându-i fața și amestecându-i părul. Purta un palton gri închis cu gulerul ridicat și avea mâinile în buzunare.
A avansat câțiva pași pe înălțimea de marmură fără culoare a clădirii. Și apoi s-a oprit și a privit înainte. Norii întunecați se coboraseră jos, blocând orice suspiciune de orizont, acoperind aproape acoperișurile ultimelor clădiri ale marilor companii care se întindeau rar sub picioarele lui ca niște construcții LEGO pe un fundal verde cu ceață.
A privit din nou și din nou, cu atenție, încet, spre dreapta și spre stânga, iar apoi din nou înainte, în cel mai mare unghi posibil, ca un obiectiv ultra-lat al unui fotograf experimentat care, cu aparatul stabil, cercetează minuțios orice posibilitate de schimbare în imagine, având ca referință marele clădire de sticlă din spatele lui pe care, fără să o vadă, știa că este acolo.
Toate acestea au durat câteva momente. Apoi, după ce a confirmat încă o dată previzibilitatea absolută a imaginii și proporțiile dimensiunilor dintre ele și -în principal- cu ale lui, abia atunci a scos din buzunar pachetul, a luat cu mișcări sigure o țigară, a adus-o la buze și a aprins-o.
Și apoi, suflând încet fum înainte, zâmbind ironic, cu mâna dreaptă și-a îndreptat părul încâlcit în timp ce vântul continua să-l amestece.
Asta a fost singura mișcare inutilă pe care un observator atent ar fi putut să o noteze în întreaga zonă în acea după-amiază, s-a gândit el cu mândrie. Și era intenționată, a completat cu și mai multă satisfacție, adresându-se presupusului observator.
