Cornelius supraviețuiește profitând de paraziții de pe pielea Rechinului, iar Rechinul, în ciuda credinței sale explicite că „singurul motiv al existenței unei creaturi este să fie mâncată de alta”, îl lasă pe Cornelius nemâncat pentru a beneficia de îngrijirea lui. Flegmatic, dar compasiv, încearcă ocazional să salveze câțiva pești de la festinurile necruțătoare ale Rechinului, fără prea mult succes. Totuși, ceea ce reușește foarte bine este să batjocorească bestia vorace.

Sarcasmul și carnivorismul explodează pe fiecare pagină a albumului, ca niște bombe de adâncime. Un fund de mare cu epave vechi, ruine scufundate, floră vibrantă și fauna sa comestibilă. Alături, umorul profund filosofic al lui Arkas se difuzează. Cornelius întruchipează „omul onest”, pe care Dostoievski l-a considerat forțat să devină „laș și înrobit”, precum și noțiunea lui Hegel despre „conștiința nefericită” sau diferențele indistincte dintre „Eu-Tu”, așa cum a subliniat Martin Buber.

A servi înseamnă a urma stilul de viață și mentalitatea celui servit. În cazul lui Cornelius, opusul este adevărat: urmându-l pe Rechin (pe căile sale) nu înseamnă a-i servi insensibilitatea. Aici se află puterea supunerii sale. Puterea cuiva care poartă responsabilități fără a avea autoritate, împotriva cuiva care are autoritate fără a-și asuma responsabilități.

Din introducerea de Petros Martinidis

• Profetul
• Napoleon și Asimina
• Nemuritorul
• Zboruri Joase
• Viața După
• Castrato