Lunile roșii se ridică pe cer ca niște oglinzi tăcute. Cu toate acestea, nu sunt tăcute. Reflectă ceea ce pământul vrea să ascundă: melancolia, rănile, sângele care scrie istorie.

Când apar, aduc cu ele voci și țipete nearticulate, pe care poezia le transformă în cuvinte, purtând realitatea pretutindeni.