Conceptul de democrație defensivă sau luptătoare s-a dezvoltat în perioada interbelică, în umbra ascensiunii regimurilor fasciste. Principalul său inspirator, Karl Loewenstein, și-a avut punctul de referință în propriile experiențe din Germania nazistă. Prin scrierile sale, a evidențiat modul în care partidele și mișcările fasciste au folosit mijloacele oferite de instituțiile democratice constituționale pentru a-și consolida poziția și pentru a pătrunde ca un cal troian atât în corpul electoral, cât și în organismele reprezentative.

Totodată, a subliniat că democrațiile vor putea supraviețui doar dacă înțeleg că trebuie să se apere împotriva dușmanilor lor, atât externi, cât și interni.

Concluzia finală a lui Loewenstein este că democrația trebuie să-și apere instituțiile. Analizele sale privind metodele prin care extremiștii influențează corpul electoral, mobilizând emoțiile (furie, indignare, nemulțumire, complexe) și exploatând instituțiile democratice, nu sunt doar actuale, ci și extrem de utile pentru a face față dușmanilor democrației.