Privind retrospectiv, critica lui Stratis Chaviaras se confruntă cu un enigmă: pe de o parte, o poveste emblematică despre capacitatea mitică a elenului ingenios de a depăși dificultățile vieții, de a atinge scopuri și de a se impune; pe de altă parte, o anti-poveste a traumei continue, a rănii sângerânde.

Pe de o parte, triumful personal și estetic al creatorului neobosit și neinfricat; pe de altă parte, sfâșierea unui subiect care se constituie doar prin propria sa dizolvare, atât în direcția celuilalt, cât și în cea a alunecării sale continue între orizonturile prezentului, trecutului și viitorului.

Pe de o parte, cuvântul poetic ca instrument de reevaluare dureroasă, iar pe de altă parte poezia ca balsam și leac pentru o viață altfel insuportabilă; pe de o parte, istoria greacă ca o succesiune neîntreruptă de suferință, iar pe de altă parte ca ceva irevocabil fragmentat, dispersat, atemporal, nereductibil la vreun „mare narativ”...