Mergem mână în mână pe străzi fără să ne grăbim. Totoka îmi învăța viața. Iar eu pluteam în nori, pentru că fratele meu mai mare mă ținea de mână și îmi învăța lucruri. Îmi învăța lumea din jur, din afara casei. Pentru că în casă făceam singur descoperirile mele; bineînțeles că pățeam și eu, și la sfârșitul anului luam o palmă pe fund. Înainte, nimeni nu mă bătea. Dar apoi, când au prins de veste de năzbâtiile mele, nu încetau să spună că sunt sămânța diavolului, un suflet pierdut, un câine vagabond. Nu-mi păsa deloc. Dacă nu eram pe stradă, începeam să cânt. E atât de frumos să cânți. Dar Totoka știa ceva mai frumos decât cântatul: să fluieri. Aș fi vrut atât de mult să fac la fel, dar nu-mi ieșea. El îmi dădea curaj, îmi spunea că îmi strâng bine buzele, dar că încă nu aveam gura de fluier. Și cum nu puteam să cânt tare, cântam în mine.

Era ciudat, dar foarte amuzant. Îmi venea în minte un cântec pe care îl cânta mama când eram mic. Spăla haine și avea un batic pe cap, să nu-i ardă soarele capul. Purta un șorț legat în talie și stătea ore întregi cu mâinile scufundate în ligheanul care făcea spumă de săpun. Apoi clătea hainele, le stocea și le întindea pe o sfoară legată de niște trestii. Spăla hainele familiei domnului Folchaber, ca să ajute casa noastră. Mama era slabă, dar foarte frumoasă. Pielea ei era de un castaniu închis, iar părul negru și drept. Dacă îl lăsa liber, îi ajungea până la talie.