Salome: parcă totul s-a întâmplat pentru a acoperi marele gol, pentru a se dezvălui în sfârșit acel sărut despre care toată lumea știa de aproape o mie opt sute de ani, dar pe care întreaga Renaștere nu a avut curajul să-l zugrăvească, nici măcar Botticelli, nici măcar Caravaggio; așa că, în momentul în care preoții s-au liniștit, am scăpat de asta, au spus ei și au pus în aplicare o temă de montaj, iată unul care purta inele pentru a o putea împlini (: mai mult decât a împlini, mai mult decât a face).

Parcă totul s-a întâmplat pentru a uni iubirea cu moartea pe scenă, pe un platou care picură sânge. Parcă totul s-a întâmplat pentru a fi expus pe scenă, cu șapte ani înainte de Traumdeutung al lui Freud, acel altceva pe care toți îl avem adânc în somnul nostru. În Salome, totul se întâmplă în noapte pentru o noapte până la final.

Treimea Salomei (Salome, Ioan, Irod) se lăfăie cu acest final. Una vrea până la sfârșitul nopții și moare pentru asta, altul crede până la sfârșitul nopții și moare pentru asta. Al treilea este Irod: el supraviețuiește pentru că decide să nu ajungă noaptea până la capăt; se mulțumește cu un compromis, se compromite să fie beat, se compromite să promită recompense, în cele din urmă se compromite să negocieze, se lasă în voia unui compromis care îl prinde - și apoi acceptă capcana, abandonând fiecare flacără aspră ca un diamant în oribila "necesitate" a lumii.

Irod este cel trist care a supraviețuit sub Luna argintie - cel care s-a înfășurat, care s-a înfășurat singur pentru a trăi plin de amărăciunea mormântului. (Din Postfața cărții)