În poezia Saffo, dragostea este percepută ca o prezență antropomorfă cu o putere imensă. Este zeu și demon în același timp. Iar Saffo, în doar doi versuri, luminează întreaga sa contradicție. Dragostea aduce suferință. Iar oamenii răbdă cu stoicism singurătatea, despărțirea, dorințele neîmplinite, nostalgia. Amintirea momentelor fericite, speranțele înșelătoare tulbură și amară sufletul, întunecă mintea, zdruncină voința de a trăi, umbrind bucuriile sale. Această latură întunecată a dragostei constituie jumătate din natura sa. Pe de altă parte, dragostea creează povești. Face judecata selectivă. Îndrăgostiții își idealizează partenerii. Astfel, fiecare iubire pare unică și în același timp diferită de cea anterioară. Dragostea lor se hrănește cu iluzii și amăgiri. Fără însă această mitizare, nimeni nu ar putea să se îndrăgostească din nou. Este un sentiment de ușurare, o purificare temporară, de care omul are nevoie pentru a face față schimbărilor vieții sale emoționale.