PRIVEAM băieții și mă gândeam. Luca scria în liniște, cu sprâncenele încruntate, încă supărat, în timp ce Vrasidas, cu mâinile în buzunare, mergea înainte și înapoi, se așeza și se ridica, fluiera și cânta, făcea gălăgie, încercând să arate că se distrează bine. Dar se plictisea groaznic. Somnoros îl urmăream cu privirea, închizând din când în când un ochi, și reflectam. De ce oare îl detestam atât de mult pe Vrasidas? Ce anume nu-mi plăcea la el? Buzele lui subțiri? Mersul lui lent? Sau poate privirea lui care nu te privea niciodată în ochi? Erau cravatele lui strălucitoare? Părul lui uns și lipit de frunte? Sau pur și simplu opoziția lui față de vărul său, Luca? Pentru că această opoziție era mare. Luca, slab, subțire, mereu puțin gânditor, cu ochii săi albaștri larg deschiși care te priveau adânc în inimă, părul său creț, tuns scurt, dat pe spate, dezvăluindu-i fruntea. Vrasidas, cu un an mai mare, gras, moale, neîndemânatic, vorbăreț, băgăcios.

Dar ce-mi păsa mie de toate acestea și ce mă deranja? De ce prezența lui îmi făcea atât de mult rău, încât nu-mi puteam lua ochii de la el? Timpul trecea și Luca tot scria. La un moment dat, Vrasidas s-a plictisit cu adevărat, s-a apropiat de el și i-a spus cu un aer: — Hai, termină-ți lecția și hai jos în livadă. — Du-te singur, i-a răspuns Luca. Eu nu joc cu tine. — Păi ce-mi spui, măi? a zis Vrasidas ironic. Luca s-a ridicat brusc. „Acum o să fie bătaie”, mi-am zis în gând și m-am bucurat puțin, pentru că știam că, deși cu un an mai mic, Luca îl va înfrunta. Dar s-a stăpânit și s-a așezat iar la caietul său. — Nu joc cu oameni care înjură, a spus el. Vrasidas a râs.