Perșii, care au fost prezentati în 472 î.Hr. ca al doilea drama dintr-o trilogie de tragedii cu subiect diferit, se eliberează de tematica trilogică stabilită. Totuși, lucrarea exprimă un respect unic față de celelalte tragedii păstrate, deoarece poetul dezvoltă, în cadrul mitului, o realitate istorică de actualitate vie, și anume victoria grecilor în fața trupelor persane ale lui Xerxes.

Adevărul este că drama nu are ca scop lăudarea patriotică a puterii militare grecești. Scenele se desfășoară în tabăra învinsă, în palate din Susa, având ca scop ca dimensiunea spațială să ofere poveștii o măreție de dimensiuni mitice. Astfel, a fost revigorată experiența dureroasă a războiului în sufletul poporului persan.

Regina (Atossa), mama lui Xerxes, și corul bătrânilor consilieri persani află vestea distrugerii de la Salamina și a retragerii prin Tracia. Jale corului și a Atossei provoacă apariția fantomei lui Darius, care le aduce la cunoștință că înfrângerea a fost voința divinității și că a venit ca o pedeapsă pentru aroganța poporului persan și a regelui său.

Tragedia se încheie cu jalea care însoțește sosirea lui Xerxes, regele confuz, care se prezintă cu haine sfâșiate. Interesul lucrării este mare, și în ceea ce privește structura. Perșii, care au fost compuși pentru doar doi actori, încredințează corului cea mai importantă parte a intrigii dramatice principale, deși este caracteristică statica lor și decorul scenic destul de simplu.

Elementele menționate anterior i-au condus pe studiatori să recunoască în Perși o tragedie cu fundamente arhaice, strâns legată de structura tragediei primordiale unde odele corale aveau prioritate față de părțile dialogale, iar eroii erau animați de o seriozitate stringentă, corul având un loc principal.