Aceasta cred că o amintesc foarte bine: am început să citesc Aristotel - nu-mi amintesc acum din ce motiv - cu Fizica sa, și am fost cu adevărat captivat. Nu doar analiza sa remarcabilă a principiilor de bază pentru interpretarea naturii și a conceptelor de 'mișcare', 'spațiu', 'timp', 'infinit' m-a fascinat; a fost (poate mai mult pentru mine) discursul său, un discurs care, fără a fi încă cel mai potrivit instrument, încerca să exprime lucruri care erau spuse pentru prima dată într-un mod atât de sistematic. Aristotel a experimentat această anxietate de multe ori de atunci, fiind nevoit să spună lucruri complet noi în diversele domenii ale cunoașterii care i-au stârnit interesul de cercetare, și în aproape toate aceste cazuri, a simțit că nu era el însuși, ci limba însăși, limba greacă, deja impresionant lucrată în domeniul literaturii, care nu deținea încă mijloacele expresive necesare pentru fiecare circumstanță specifică. În cele din urmă, desigur, a decis întotdeauna că ceea ce conta era să facă discursul său cât mai clar și mai ușor de urmărit posibil. Pentru aceasta, a luat cuvinte comune, cuvinte care aveau deja un înțeles specific și cunoscut de toată lumea, și le-a încărcat cu un nou conținut semantic, sau a creat el însuși cuvinte care nu existau în limba sa până atunci, care, totuși, își trădau sensul chiar din primul moment, făcând astfel ușor de urmărit noile concepte: Filosoful din Stagira era ceva asemănător cu oamenii de știință pozitivi de astăzi, care adesea simt că, în timp ce științele lor avansează cu o viteză amețitoare, limba lor nu are cuvintele pentru a servi noile concepții mentale - cum poate limba să țină pasul pentru a aduce aceste cuvinte la lumină și apoi să le stabilească! Nici acești oameni de știință pozitivi nu au timp să aștepte ca servitorii profesioniști ai limbii să le corecteze greșelile (gramaticale) sau să sugereze cuvinte mai corecte! [...] [Fragment din textul prefaței]