Neckeia este, în opinia mea, cea mai importantă și cea mai de vârf, rapsodie a epicilor homerici, deoarece, dincolo de narațiuni despre fapte de vitejie și aventuri, zei și oameni, introduce în lumea modernă de astăzi, trăgând discret cortinele metafizicii pentru a ne face să privim înspre existența de dincolo.

Este, paradoxal, printre altele, cea mai anti-eroică și în același timp cea mai eroică rapsodie și include în sine și alte curente poetice, filosofice și religioase timpurii, cum ar fi precursorii orfismului.

Aici avem o primă înregistrare a opiniilor grecilor antici: despre viața de după moarte (nemurirea sufletului), despre Rai și Iad (Heracles de o parte și trio-ul condamnaților eterni de cealaltă parte), despre coborârea în Hades (moartea) și, în cele din urmă, despre înălțare (Învierea), care sunt, cred, temele principale ale originalei Neckeia.

Sângele, pe care simbolic îl beau umbrele morților (care nu sunt altceva decât memoria celor dragi care sunt în viață), pentru a prinde viață, a învia, a-și recunoaște apropiații, a plânge împreună cu ei, a vorbi și a asculta, păstrează concepții mai vechi și, în plus, ne amintește de cinele și misterele creștine ulterioare.