Din nou se afla la râu, după ce trântise ușa în urma ei, lăsând-o pe sora ei singură. S-a așezat pe mal. Ce blestem căzuse asupra ei să își piardă copiii, unul câte unul? Ce soartă hotărâse să o lase complet singură la bătrânețile ei, fără dulcea prezență a copiilor și nepoților ei? Lacrimile au început să-i curgă din ochi. Imaginea râului se deforma în apele sale, iar lacrimile ei se contopeau cu ele.
Sunetul pașilor a făcut-o să tresară și să se ridice în picioare, fără să-și dea seama. Sora ei, la fel de îndurerată, o privea. Purta atâta furie în ea încât, fără să vrea, a strigat tare, iar Anna a rămas pe loc; în cele din urmă, se vedea pe chipul ei și din privirea ei a înțeles că știa.
„Ai grijă ce vei spune!” a amenințat-o.
Iulia a privit-o insistent și apoi s-a așezat pe o piatră. I-a făcut semn să se așeze lângă ea, iar Teodora a ascultat.
„Niciodată nu am avut grijă ce să-ți spun, copilul meu”, a spus calm. „Întotdeauna ți-am spus părerea mea și tu știi cel mai bine dintre toți că aveam dreptate…”
fii primul care lasă un comentariu