Gândirea lui Heraclit se prezintă în istoria gândirii grecești ca un fenomen paradoxal, deoarece structura sa este extrem de aparte. Este vorba despre o scriere interioară complexă care nu se mișcă unidimensional pe linii drepte, ci pe linii oblice care se împletesc între ele și formează tufări.

Platon ilustrează gândirea filozofului ca o ploaie de săgeți care sunt lansate ca dintr-un toiag. Heraclit caută să exploreze adâncimea ascunsă a lucrurilor și să ne inițieze în adevăr. Relația sa cu adevărul are o semnificație deosebită: adevărul nu locuiește în locuri luminoase, ci este găsit doar în întuneric, iar pentru a-l descoperi, trebuie să ai aprins lumina conștiinței vigilente.

Fragmentele lui Heraclit sunt enunțuri dense și întunecate care nu se odihnesc, ci provoacă constant spiritul nostru. Cuvântul heraclitic nu dezvăluie, dar nici nu ascunde nimic - doar sugerează, așa cum face zeul oracolului din Delphi, care "nici nu spune, nici nu ascunde, ci însemnează".