„Pleacă de acolo imediat, ia un taxi, ne întâlnim la barul de lângă Castelul Sant’ Angelo, îți amintești?” întrebă Manuel oftând. Ajung la bar în același timp, ea coboară din taxi cu picioarele grele, transpirată, fetița, Mara, adormită în brațele ei, geanta strânsă în mână, el a parcat motocicleta. Se întunecase deja, mașinile alergau de-a lungul Tibrului, Castelul Sant’ Angelo părea impunător, luminat intens, dar se întunecase, era august, făcea o căldură teribilă, nici măcar nu puteai să respiri, o melancolie plutea peste tot. „Cine ar putea fi?” Nu i-a dat nici măcar timp să-și dea jos casca, s-a aruncat asupra lui, a lăsat brusc mânerul genții să cadă jos, i-a deschis brațele, l-a forțat să o îmbrățișeze, și-a închis brațele în jurul corpului ei, în jurul celei care ținea deja Mara în brațe. Apoi s-a retras, i-a strâns tare încheietura mâinii, Manuel nu putea să desfacă siguranța căștii. „Așteaptă”, i-a spus.
Ea a continuat: „Ce trebuie să fac, Manuel?” În cele din urmă, Manuel a reușit să se elibereze de cască, a pus-o în cutia motocicletei; căldura îi lipise părul de frunte, de tâmple, de ceafă, transpirația curgea, a ridicat geanta ei, a atârnat-o pe braț, a luat fetița în brațe: Ce priveliște ciudată, un bărbat cu o cămașă închisă la culoare și pantaloni albaștri, cu o fetiță adormită în brațe, capul aplecat pe umărul său și o geantă de femeie care se legăna lovindu-i piciorul, a îmbrățișat-o cu mâna liberă, a însoțit-o până la barul care rămânea deschis toată noaptea, dându-și jos gulerul cămășii, se sufoca, i-a deschis ușa, i-a făcut semn să intre.
