Din crăpăturile din pereți și din ușa de lemn, curenți de aer rece pătrundeau cu putere și îi înțepau trupul. Șalul subțire nu reușea să țină frigul departe, mantaua aspră și groasă pe care o înfășurase în jurul taliei se întărise și o simțea pe ea ca pe o a doua piele uscată, picioarele îi erau înghețate în încălțămintea subțire, uzată, pe care o legase cu o sfoară groasă în jurul gleznelor. În ciuda frigului insuportabil, cercuri fine de sudoare îi învăluiau fruntea și apoi curgeau pe lângile sprâncene, acoperindu-i întregul chip. Pieptul îi urca și cobora cu sughițuri, fiori îi străbăteau spatele și coloana vertebrală. Tremura toată, ca un cățeluș nou-născut fără blană care să-l protejeze, fără brațe care să-l încălzească. Expusă, singuratică, respinsă. A tras o respirație adâncă și s-a târât încet pe pământul înghețat. Puțin mai înăuntru, s-a gândit, puțin mai înăuntru va fi mai bine.
A încercat să se ridice din colțul ei. S-a sprijinit cu greu în picioare și, cu o mișcare inconștientă, mai mult din obișnuință decât din intenție, și-a scuturat cu mâna paiele risipite care atârnau de șalul ei ponosit. Cu mare efort a reușit să facă doi-trei pași înainte ca picioarele să îi cedeze și să o trădeze. A stat în genunchi pentru puțin, simțind rafalele de aer rece pe spatele ei cocoșat, privind cu dorul celui înfometat corpurile întinse ale animalelor care se distingeau ca niște mici dealuri puțin mai înăuntru. Încă un pas. Respirații lente și norișori de abur. Doi. Un miros greu de dejecții și bălegar i-a umplut nările, dar l-a primit cu bine, în mintea ei era asociat cu căldura și alinarea, cu însăși viața.
