„Pah!” a spus și Margarita, care stătea lângă ele. „E prima dată când văd un curcubeu atât de clar! Uită-te, mamă! Uită-te cât de vii sunt culorile!”
„De aceea îți spun, bunico! Hai să-l vedem de aproape, hai să vedem de unde începe și unde se termină!” a rugat nepoata ei cu entuziasm, trăgând-o de mână să o scoată afară din casă.
Vaya i-a mângâiat capul cu codițele strânse. „Draga mea, nimeni nu a găsit niciodată începutul și sfârșitul unui curcubeu. Secretul lui este bine ascuns…”
Peste câteva minute, însă, mergeau umăr la umăr spre rădăcina curcubeului, care devenea din ce în ce mai intens cu fiecare clipă. Culorile lui păreau scoase din paleta unui pictor. Nici ea însăși nu folosea culori atât de intense când le broda pe țesăturile ei.
„Ce este curcubeul, bunico?” a întrebat blând Irina. Vaya s-a așezat mai întâi pe o piatră și a luat-o în poală înainte să răspundă. „Mama mea spunea, când eram mică, că acest drum multicolor este o scară pentru suflete…”
„Ce suflete, bunico?”
„Sufletele care cutreieră pământul și când vine vremea să urce sus, de acolo urcă să-și întâlnească Creatorul. Vezi tu, când cineva moare, sufletul nu începe imediat călătoria spre cer. Patruzeci de zile rătăcește printre cei vii pe care i-a iubit în viața sa. Dar când trec cele Patruzeci de Zile, când se satură de grâul dulce pe care îl facem noi cei rămași în urmă, este gata să meargă în locul său, în Cer. Și atunci vine curcubeul să-i arate drumul.”
„Și dacă vreun suflet vrea să coboare, bunico? Tot pe curcubeu coboară?”
„Nu, draga mea, drumul în jos este întotdeauna închis. Ultima locuință este și cea veșnică.”
„Și ne văd, bunico, de acolo sus cei morți?”
„Da… ne văd, draga mea Rinuța. Și se bucură de bucuria noastră și se întristează de tristețea noastră.”
