"Înălțimile lui Machu Picchu" este a doua dintre cele 15 ode ale "Cântecului General". Au fost scrise în septembrie 1945, cu aproximativ doi ani după trecerea lui Neruda prin Peru, și urcarea sa pe vechea acropolă a incasilor. A fost publicată pentru prima dată ca o carte separată în 1946, înainte de politicizarea "Trecerii a Treia" care i-a surprins criticii.

Poate fi considerată una dintre cele mai complete poezii ale poetului. Ca un microcosmos, încorporează experiența poetică și filosofică care a generat opera sa imensă. De asemenea, pulsează cu o umanitate emoționată, complet proprie.

Este un comentariu tragic despre cum erau construite realizările monumentale în societăți bazate pe violență și exploatarea muncii umane. Tema, în ciuda toponimiei, este umană universală. Iar aceasta este o caracteristică a poeziei lui Neruda.

Deși temele și simbolismul vizual provin din experiența directă a locului său și a poporului său, mesajul pe care îl transportă și emoția pe care o provoacă depășesc geografia și omul specific, devenind internaționale, umane universale.

Poezia începe cu o imagine suprarealistă a unei rețele goale care plutește deasupra umanității, încercând, în zadar, să capteze un sens în aparenta complexitate a vieții și societății umane.