„Trebuie să ne despărțim!” a spus el încercând să evite privirea ei disperată. „Iubirea mea, ascultă-mă…” a continuat, fără să poată ascunde neliniștea sa. „Nu există altă soluție… Trebuie să încercăm să le salvăm, măcar pe una dintre ele! Le datorăm măcar atât…” Măcar unul dintre noi doi, măcar una dintre ele… a gândit ea înghițind în sec, neputând să cuprindă mărimea și sensul acestei dileme, simțindu-și sufletul concurând în frig cu temperaturile polare la care erau expuși toți – un grup mic de oameni în esență, chinuiți și epuizați – de atât timp. A strâns instinctiv bebelușul înfășat și mai tare în brațe și și-a închis ochii pentru a împiedica, pe cât posibil, lacrimile să curgă.
„Nu vom reuși toți împreună”, a continuat el. „Trebuie…” „Taci!” l-a întrerupt ea. Nu avea nevoie să fie convinsă. Putea să-i simtă frica, învățase bine mirosul acesta de atâta timp, amestecat cu pământul umed. Îl distinge fără dificultate de celelalte mirosuri ale naturii, îi permite, vrând-nevrând, să devină tovarășul ei zilnic. Știa foarte bine ce îi aștepta dacă continuau așa. Văzuse cu propriii ochi până unde poate ajunge cruzimea umană. Nu o dată sau de două ori, ci de multe ori. Fiecare picătură de inocență și optimism se uscase demult în interiorul ei. Viața ei anterioară lipsită de griji, copilăria și adolescența petrecute în Salonic păreau acum atât de îndepărtate, atât de false, ca și cum le-ar fi trăit altcineva, ca și cum le-ar fi visat doar.
