Macedonia de Vest, august 1903
Pierdută. O giruetă pe care vânturile o întorc după cum le este pe plac, așa mă simt. Vânturile vieții și ale morții care urlă în jurul nostru și ne hotărăsc viețile aici, sus, în această mică patrie. Asta gândesc de îndată ce mă trezesc din somnul greu al epuizării. Înțeleg că Dumnezeu a luminat lumea, simt razele calde ale soarelui care dau viață trupului înțepenit, feței mele încordate. Noaptea a trecut, o nouă zi se deschide înaintea noastră. Nu e puțin lucru, nu acum, nu aici, cu școala mea ruinată și Rakovo ars în urma noastră, cu pădurea deasă în jurul nostru, cu muntele sălbatic în fața noastră. Mâinile mele sunt încurcate, picioarele la fel, simt că niște menghine le țin încleștate, imposibil să-mi deschid pleoapele, le simt încărcate de o greutate de nesuportat.
Slavă Celui Preaînalt, am ajuns la ziuă. Câte certitudini, câte siguranțe am pierdut din ziua în care am pășit pe acest pământ sfânt al Macedoniei. Să nu știi dacă imaginile pe care le vezi azi te vor aștepta și mâine, să nu știi dacă violetele pe care le privești la apusul soarelui le vei mai vedea vreodată, să nu știi dacă acest soare care a apus va răsări și pentru tine în zorii următori.
Am ajuns la ziuă. Cu ochii încă închiși, îl slăvesc pe Dumnezeu pentru măreția Sa, sub ocrotirea Lui ne-a păzit și ne-a salvat. Mâinile mele înțepenite sunt salvate, cândva scrijeleau cuvinte pe hârtie, acum sapă munți întregi trăgând o fetiță spre izbăvire. Picioarele mele umflate, dar puternice, cândva pășeau ușor pe aleile Zappeionului visând, acum calcă greu pe povârnișurile din Giouvista, încercând să scape din iad.
