De când a venit decembrie și iarna s-a instalat cu adevărat, nopțile sunt un chin în celula subterană, cu umezeala care se prelinge pe pereții de pământ și cu vântul înghețat care șuieră în timp ce pătrunde prin ferestruica de sus. Dar totuși, zorii sunt cea mai grea perioadă, atunci când până și măruntaiele ni se simt înghețate de frigul insuportabil. Nu că orele zilei ar fi cu mult mai bune. Foamea și lipsurile, neliniștea și frica ne sunt tovarăși, cu acestea trăim, uneori ne fac inima să bată cu putere, alteori ne amorțesc. Dar așa ne-am apropiat mai mult în zilele grele și în nopțile și mai grele, așa ne-au legat destinele noastre tragice comune, prigoana, sângele și orfaneala. Împărțim puțina mâncare, mai mult aceluia care are mai mare nevoie din cauza bolii sau oboselii, împărțim păturile găurite și rogojinele, în cele mai grele friguri ne lipim trupurile slăbite și chinuite, ca să luăm căldură unul de la altul.
Din când în când vin jos jandarmii și mă iau la interogatoriu, căutând să afle ceva, mai des pe Milio care e băiat, de cele mai multe ori ne aduc înapoi bătuți, cu mâinile și fețele umflate, cu spatele plin de răni, cu burțile umflate. Atunci sare pe noi Vasilka, chiar dacă e bulgăroaică, chiar dacă fratele meu aproape că a sugrumat-o de gât, cuprins de furie, ca să se răzbune pentru ce am pătimit din cauza neamului ei. Mânuțele ei subțiri se suflecă de îndată ce vede rănile și vânătăile noastre, mereu să ne curețe fețele, mereu să picure apă, picătură cu picătură, pe buzele noastre umflate, să frece firimituri de pâine uscată în castronul ruginit ca să se înmoaie și să ne hrănească, suntem străini dar îi pasă de noi, așa e frământat sufletul acestei fetițe de Dumnezeu, până și de șopârle, până și de furnicile pe care le călca în grajdul unchiului ei îi era milă.
