«Îmi place să mă joc cu femeile. Le cunosc la telefon. Le analizez psihologic. După multe apeluri, știu caracterul lor. Dacă mă interesează, ies cu ele. Altfel, am doar o conversație telefonică cu ele. Există femei care mă sună la miezul nopții. Una dintre ele m-a sunat astăzi. Am întâlnit-o la bancă. Venise să plătească o factură. Bietă de ea, este divorțată. Imaginează-ți o femeie de treizeci de ani care este singură. Să nu aibă un bărbat care să o mângâie. Și seara vine ca un văl negru. Cine o va ajuta? Cine va înțelege că își dorește compania romantică? Răscolește în pat. Nu poate dormi. Mângâie tastele telefonului. Mă trezește. Mă duce într-o călătorie erotică. Complimentele ei de dragoste, pasiunea ei mă stimulează. Ce plăcere. Ușile ei mă fascinează. Uși ascunse în lumina întunericului încearcă să descopere unde este plăcerea. Suna-mă la telefon, o îndemn. Îți face bine. Mă sună de trei luni. Când închide receptorul, atunci se simte mai bine. Vălul negru care acoperă sufletul ei se destramă de la marginile unui văl alb care suferă o transformare acoperind pădurea ei brunetă...».

Nu este ciudat că despre acest necunoscut al nostru, Dimitrios Poliorcetes, știm și înțelegem infinit mai mult decât știm despre strategul macedonean? Textele lui Injebele se referă la momente pe care le-am trăit, imagini pe care le-am văzut, evenimente care urmează să ni se întâmple. Vorbesc despre amărăciune, despre dorințele noastre nestăvilite, despre rănile noastre cotidiene, cu știință și autenticitate. Pierduta inocență, iubirea, onoarea, umanitatea și demnitatea omului simplu, această „lume mică și mare”, nu a dispărut. Pur și simplu se adâncește mai mult în noi pentru a se salva de bombardamentul brutalității zilnice.

Elpidoforos Injebele este un tânăr scriitor contemporan care, așa cum o spune numele său -într-o ciudată coincidență-, ne aduce în cele din urmă un mesaj optimist și plin de speranță pentru viitorul prozei noastre. Citește-l.

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]