Rebus a așezat cuțitul și furculița pe farfuria goală și s-a lăsat pe scaun, privindu-i cu atenție pe ceilalți clienți ai restaurantului. „Cineva a fost ucis aici, știi” a anunțat el. „Și apoi îți spun că romantismul a murit”. Deborah Quant rămăsese nemișcată deasupra fripturii ei. Rebus era gata să comenteze faptul că o tăia cu aceeași atenție cu care folosea bisturiul pe un cadavru. Dar atunci și-a amintit de crimă și a considerat că este un subiect mai bun pentru a sparge gheața. „Scuză-mă” și-a cerut scuze, sorbind o gură din vinul roșu. La restaurant se servea și bere, Rebus văzuse chelnerii aducând bere la unele mese, dar încerca să se limiteze. Un nou început: acesta era și motivul pentru care ieșiseră la cină, sărbătoreau o săptămână fără țigară. Șapte zile întregi. O sută șaizeci și opt de ore. (Ea nu trebuia să afle despre țigara pe care o cerșise de la un fumător în fața unui complex de birouri cu trei zile în urmă. Oricum îi provoca greață.)
„Simți mai bine gustul mâncării, nu-i așa?” l-a întrebat acum, pentru a nenumăra oară. „Da, desigur” a recunoscut el, înghițindu-și tusea. Ea părea să fi renunțat la friptura ei, apăsând ușor buzele cu șervețelul. Se aflau la Brasserie Galvin Delux, lipit de hotelul Caledonian – care acum se numea Waldorf Astoria Caledonian. Pentru cei care crescuseră în Edinburgh era cunoscut ca Caledonian sau, pe scurt, Cali. La bar, înainte de cină, Rebus povestise o mulțime de întâmplări: despre gara care exista aici și care fusese demolată în anii ’60; despre când Roy Rogers își urcase calul, Trigger, pe culoarul care ducea la scara principală pentru că îi ceruse un fotograf. Quant ascultase răbdătoare poveștile lui înainte să-i spună că poate să-și descheie nasturele de sus al cămășii. Rebus își trecea mereu degetul prin guler încercând să-și relaxeze puțin strângerea.
