Domnul Satterthwaite stătea pe veranda Cuibului Corbului și îl privea pe gazda sa, sir Charles Cartright, urcând poteca care ducea spre mare.
Cuibul Corbului era un bungalow modern, de nivel superior. Pereții săi nu erau acoperiți până la jumătate cu trunchiuri de copaci, din fațada sa nu ieșeau grinzi și, în general, nu prezenta toate acele exagerări arhitecturale de care sunt atât de atașați oamenii simpli. Era o construcție simplă, albă, solidă, care inducea în eroare în privința dimensiunii reale, fiind mult mai mare decât părea. Își datora numele poziției sale, fiind construit sus, cu vedere spre portul din Lymouth. Mai mult, dincolo de o margine a verandei, protejată de o balustradă robustă, se afla o prăpastie care se termina în mare. De la drum, Cuibul Corbului era situat la aproape un kilometru și jumătate de oraș. Drumul se întindea spre interiorul țării și apoi forma potcoave deasupra mării. Pe jos se ajungea acolo în șapte minute, urmând poteca abruptă a pescarilor, pe care sir Charles Cartright o urca în acel moment.
Sir Charles era un bărbat de vârstă mijlocie bine făcut, cu pielea bronzată de soare. Purta o pereche veche de pantaloni din flanel gri și un pulover alb. Avea un pas ușor ondulat și ținea palmele semiînchise în timp ce mergea. Nouă din zece ar fi spus: „Ofițer naval retras... tip caracteristic”. Al zecelea, cu o privire mai ascuțită, ar fi ezitat să se pronunțe categoric, deoarece ceva indefinibil îl neliniștea, ceva care nu se potrivea bine. Astfel, poate că i-ar fi apărut în minte o imagine nepoftită: puntea unei nave – dar nu a unei nave adevărate –, o navă înconjurată de perdele suspendate făcute dintr-un material gros și bogat, și un bărbat, Charles Cartright, stând pe acea punte, luminat de o lumină care nu era lumina soarelui, în timp ce palmele îi rămâneau semiînchise, pasul relaxat și o voce, vocea sigură și plăcută a unui marinar și gentleman englez, deosebit de puternică ca intensitate.
