Întotdeauna am știut că într-o zi mă voi întoarce pe aceste străzi pentru a povesti istoria omului care și-a pierdut sufletul și numele în umbrele acelei Barcelone cufundate în somnul tulbure al unei epoci dominate de cenușă și tăcere. Sunt pagini de foc, scrise sub protecția orașului blestemaților, cuvinte întipărite în memoria celui care s-a întors din morți cu o promisiune înfiptă în inimă și cu prețul unui blestem. Cortina se ridică, publicul tace și, înainte ca umbra care locuiește în destinul său să coboare din mecanismele care mișcă decorurile teatrului, un grup de spirite bune intră pe scenă cu o comedie pe buze și cu acea binecuvântată inocență a omului care, crezând că al treilea act este și ultimul, vine să ne spună o poveste de Crăciun fără să știe că, întorcând ultima pagină, cerneala respirației sale îl va purta încet și nemilos în inima întunericului.
Barcelona, decembrie 1957. În acel an, în timpul Crăciunului, fiecare zi răsărea cu îngheț și o atmosferă de plumb. O semiîntuneric albastru colora orașul și trecătorii treceau cu gulerele ridicate până la urechi, desenând cu respirația aburindă forme în frig. Puțini erau cei care, în acele zile, se opreau să privească vitrina Sempere și Fiii și chiar mai puțini cei care îndrăzneau să intre și să întrebe de acea carte pierdută care îi așteptase toată viața și a cărei vânzare, dacă lăsăm deoparte elanul poetic, ar fi putut contribui la îmbunătățirea situației economice îndoielnice a librăriei.
„Eu cred că astăzi se va întâmpla. Astăzi norocul nostru se va schimba”, am anunțat cu sentimentul de euforie pe care îl dă prima cafea a zilei, optimism pur în formă lichidă. Tatăl meu, care de la ora opt dimineața se lupta cu registrele contabile făcând jonglerii cu creionul și guma, a ridicat privirea de la tejghea și a observat clienții care treceau grăbiți și dispăreau coborând pe stradă.
