Radioul din taxi reda muzică clasică la FM: o piesă de Janáček, „Sinfonietta”. Nu era piesa ideală de ascultat într-un taxi blocat în trafic. Șoferul de taxi o asculta probabil nepăsător. Era de vârstă mijlocie, cu gura întredeschisă și ochii fixați pe coada nesfârșită de mașini din față, ca un pescar veteran stând în pupa bărcii, interpretând semne nefaste în punctul de convergență a două maree. Aomame, așezată confortabil pe bancheta din spate, asculta muzica cu ochii pe jumătate închiși. Câte persoane oare din întreaga lume înțeleg „Sinfonietta” lui Janáček încă de la primele măsuri? Cu siguranță undeva între „foarte puțini” și „niciunul”. Totuși, Aomame, lucru ciudat, făcea parte dintre cei foarte puțini.
Janáček compusese această mică simfonie în 1926. Scrisese prima parte în stil de fanfară pentru un eveniment sportiv. Aomame încercă să-și imagineze Cehoslovacia acelei vremi. Primul Război Mondial se încheiase, țara fusese eliberată de lunga dominație a Habsburgilor, în cafenele lumea bea bere pilsner, mitraliere autentice și foarte bune intrau în producție, iar Europa Centrală se bucura de o pace efemeră. Franz Kafka – necunoscut printre necunoscuți – părăsise această lume cu doi ani în urmă. Curând, Hitler urma să apară de nicăieri și să înghită această țară mică și frumoasă. Însă atunci nimeni nu putea să-și imagineze o asemenea evoluție.
În cele din urmă, poate cea mai importantă lecție a Istoriei este chiar aceasta: că „atunci nimeni nu putea să-și imagineze o asemenea evoluție”. Aomame, absorbită de melodie, își imagina o adiere veselă suflând peste câmpiile Boemiei și mintea îi călătorea. După moartea împăratului Taishō în 1926, Japonia intrase în Perioada Shōwa. Încetul cu încetul, și în această țară începea o epocă întunecată și neplăcută.
